In viata asta scurta a mea, de multe ori mi-a trecut prin cap cat de ciudati sunt baietii, si tot de atatea ori m-am gandit ca si ei cred acelasi lucru despre noi, fetele.
Incercam de atatea ori pe parcursul vietii sa uitam un anumit barbat care ne-a facut sa suferim, ca sa realizam ca, cu primul gest pe care il face, stergem totul cu buretele si uitam parca toate motivele care ne-au facut sa suferim, si vrem sa ii iertam, si sa fugim in bratele lor ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sa ne lasam iubite ca la inceput. Le spunem cum am incercat sa ii uram dar inimile noastre tot catre ei se indreptau, ca o busola care iti arata de fiecare data pe unde trebuie sa mergi. Dar daca ce s-a intamplat nu poate fi iertat, si nu e cale de intoarcere? Ce se intampla cand barbatii ne ranesc si ne lasa asa, nu incearca sa repare, doar merg mai departe, in alt loc, langa alta femeie. Atunci suntem distruse, incercam sa parem cat mai puternice, este in firea noastra, a femeilor, cand de fapt in spatele acelei carapace de femeie puternica se afla un suflet fragil care viseaza la sarutarile barbatului care a plecat, si a lasat-o sa plece.
Apoi ne aducem aminte ca totul este un vis, si ne trezim.
Realitatea doare mai tare, nu-i asa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu