tu esti...

Am un milion de defecte, sau chiar mai multe. Dar de ce tocmai asta e cel care se evidentiaza cel mai tare? De ce insist sa ma auto-mutilez pe dinauntru, atasandu-ma numai de ceea ce imi este imposibil sa am?

Nici nu stiu ce m-a atras exact la tine. Rau nu arati, chiar deloc. De fapt, la inceput te-am observat numai din cauza fizicului tau. Dar apoi au mai intervenit si altele. Felul in care iti traiesti viata, felul in care pui in niste cuvinte toate trairile tale, pana si felul in care iubesti muzica pe care o asculti.

Tu... nici macar nu ma cunosti. Ma gandesc, uneori, ca mi-ar fi de ajuns doar sa vorbim, fara sa stii cine e fata cu care vorbesti, fara sa stii ca se gandeste la tine de n ori pe zi, cu toate ca, la urma urmei, te-a vazut o singura data. Sau te-am vazut si inainte, dar nu te-am observat. Ironic. Daca stau sa ma gandesc mai bine, mi-ar fi de ajuns doar sa te mai vad de cateva ori. Bineinteles, acele "cateva" nu imi vor fi ajuns, dar m-as multumi chiar si cu atat, cand stiu ca imi este imposibil sa ajung mai departe de atat.. la tine.
Multi ar spune ca exagerez, dar nimeni nu stie de fapt ce simt. Amuzant, dar nici macar eu nu stiu. Habar n-am cum am ajuns in situatia asta, mi s-a intamplat acum vreo 3 ani ceva asemanator cu altcineva, dar acum.. acum e mult mai intens, diferit, mai frumos, mai enervant de dureros.
Sunt zile in care e de ajuns sa ma gandesc la tine, pentru ca apoi sa nu mai pot sa mananc, sa beau, sa vorbesc, daca ar fi dupa mine, nici sa respir. Parca tu inlocuiesti toate astea.

Si nici macar nu stii...

that's better

- Am nevoie sa ma asculti.
- Dar te ascult.
- Nu si cu sufletul, la dracu!!
- Ba da.
- Daca m-ai fi ascultat cu sufletul, ai fi stiut ca sunt "defecta" de vreo doua saptamani, ai fi stiut ca simt si eu nevoia sa vorbesc cu tine, sa ma intelegi, sa ma sfatuiesti.
- Pai, trebuie doar sa te asezi langa mine si sa vorbesti.
- O spui de parca as veni la spovedanie.. chiar nu pricepi.
- Daca m-ai scoate din ceata asta in care m-ai bagat, as pricepe.
- Vezi... inca nu ai invatat sa ma asculti cu sufletul.


ORE mai tarziu...

- Te iubesc, chiar daca nu o arat mereu, si te ascult, chiar si atunci cand nu vorbesti.
- Acum incepi sa inveti, suntem pe drumul cel bun. Si eu te iubesc.

nu intelegeti...

- Intelegi?
- Nu. Tu?
- Nici eu.
- Pai si ce facem?
- Nu stiu.
- Esti o egoista.
- Eu? de ce?
- Faci pentru tine nu pentru alti.
- Pai si ce vina am eu ca ei nu inteleg?
- Explica-le!
- Nu vad.
- Arata-le!
- Nu aud.
- Zi-le ceva!
- Nu simt.
- Cine?
- Ei!
- Care ei?
- Cei care zic ca sunt egoista si nu inteleg.
- Bine. eu nu inteleg. hai, explica-mi.
- Nu.
- De ce?
- Pentru ca sunt egoista si nu inteleg

wish right now...

- Ai venit singura?
- Da!
- Si ce cauti aici?
- Fericire...
- Si, ai sa o gasesti?
- Nu, dar maine plec.

Da, sunt naiva. Si?

Adormeam seara cu gandul: "ce conteaza, lui ii pasa." Si da, m-a convins ca e diferit.
Si nu, macar nu i-am zis cuvântul cu "i". Nu i l-am zis. Nu mi l-a zis. Nu avea cand.
Macar in privinta asta nu m-a mintit. Si da, imi musc seara buzele si nu pot adormi.
Si ma abtin... dar tot plang pana la urma.
De ce persoanele dau asa usor cu piciorul, iar eu ma atasez cu disperare de ele?
Sunt o proasta. Fiecare cuvant pe care-l cred a devenit o auto-mutilare, totusi sunt naiva si proasta. Si cred tot mai multe cuvinte si dupa ma plang si ma intreb cum de-am crezut. Si cum de pot fi atat de naiva.

Asa, inventati! Inventati! aruncati in mine cu minciuni dragalase!
Cine sa va mai inteleaga... cu siguranta nu eu. Prostanaca ce esti! ti-o spun a mia oara!
Inceteaza sa crezi!

If I ain't got you

Asta cand s-a mai intamplat?
Sa... sa ce?
Nici nu stiu ce simt acum...
Furie, uimire, emotie, fericire...
Simt ca sunt iar naiva.
Nu te iubesc, bineinteles ca nu.
Dar te vreau.
E iremediabil. Prosteste.

Nu e ok

Se cam plictisea pentru ca era singura in casa asta mica, asa ca s-a gandit sa faca o baie. Parea o idee buna pe atunci. S-a dezbracat, s-a privit putin in oglinda asa cum obisnuia, si s-a cufundat in baia plina cu apa. A incercat sa planga dar nu i-a reusit pentru ca nu mai facuse asta de mult timp si ii era greu. Nu mai stia cum e sa planga, stia doar sa tina toate sentimentele ascunse undeva adanc, si nu era bine, simtea ca nu e bine. Si-a bagat capul in apa fierbinte si a inceput sa se gandeasca la o poveste de mult uitata, ingropata printre amintiri. Incepuse sa se faca ceata si ea cadea parca intr-o prapastie neagra. Intr-o clipa toata viata i-a trecut prin fata ochilor. Viata ei nu fusese urata, dar nici roz iar firul s-a intrerupt. A deschis ochii. Se hotarase si povestea nu se terminase inca.

Nu suntem ok, dar o voi ingropa si pe asta tot undeva adanc