tu esti...

Am un milion de defecte, sau chiar mai multe. Dar de ce tocmai asta e cel care se evidentiaza cel mai tare? De ce insist sa ma auto-mutilez pe dinauntru, atasandu-ma numai de ceea ce imi este imposibil sa am?

Nici nu stiu ce m-a atras exact la tine. Rau nu arati, chiar deloc. De fapt, la inceput te-am observat numai din cauza fizicului tau. Dar apoi au mai intervenit si altele. Felul in care iti traiesti viata, felul in care pui in niste cuvinte toate trairile tale, pana si felul in care iubesti muzica pe care o asculti.

Tu... nici macar nu ma cunosti. Ma gandesc, uneori, ca mi-ar fi de ajuns doar sa vorbim, fara sa stii cine e fata cu care vorbesti, fara sa stii ca se gandeste la tine de n ori pe zi, cu toate ca, la urma urmei, te-a vazut o singura data. Sau te-am vazut si inainte, dar nu te-am observat. Ironic. Daca stau sa ma gandesc mai bine, mi-ar fi de ajuns doar sa te mai vad de cateva ori. Bineinteles, acele "cateva" nu imi vor fi ajuns, dar m-as multumi chiar si cu atat, cand stiu ca imi este imposibil sa ajung mai departe de atat.. la tine.
Multi ar spune ca exagerez, dar nimeni nu stie de fapt ce simt. Amuzant, dar nici macar eu nu stiu. Habar n-am cum am ajuns in situatia asta, mi s-a intamplat acum vreo 3 ani ceva asemanator cu altcineva, dar acum.. acum e mult mai intens, diferit, mai frumos, mai enervant de dureros.
Sunt zile in care e de ajuns sa ma gandesc la tine, pentru ca apoi sa nu mai pot sa mananc, sa beau, sa vorbesc, daca ar fi dupa mine, nici sa respir. Parca tu inlocuiesti toate astea.

Si nici macar nu stii...

that's better

- Am nevoie sa ma asculti.
- Dar te ascult.
- Nu si cu sufletul, la dracu!!
- Ba da.
- Daca m-ai fi ascultat cu sufletul, ai fi stiut ca sunt "defecta" de vreo doua saptamani, ai fi stiut ca simt si eu nevoia sa vorbesc cu tine, sa ma intelegi, sa ma sfatuiesti.
- Pai, trebuie doar sa te asezi langa mine si sa vorbesti.
- O spui de parca as veni la spovedanie.. chiar nu pricepi.
- Daca m-ai scoate din ceata asta in care m-ai bagat, as pricepe.
- Vezi... inca nu ai invatat sa ma asculti cu sufletul.


ORE mai tarziu...

- Te iubesc, chiar daca nu o arat mereu, si te ascult, chiar si atunci cand nu vorbesti.
- Acum incepi sa inveti, suntem pe drumul cel bun. Si eu te iubesc.

nu intelegeti...

- Intelegi?
- Nu. Tu?
- Nici eu.
- Pai si ce facem?
- Nu stiu.
- Esti o egoista.
- Eu? de ce?
- Faci pentru tine nu pentru alti.
- Pai si ce vina am eu ca ei nu inteleg?
- Explica-le!
- Nu vad.
- Arata-le!
- Nu aud.
- Zi-le ceva!
- Nu simt.
- Cine?
- Ei!
- Care ei?
- Cei care zic ca sunt egoista si nu inteleg.
- Bine. eu nu inteleg. hai, explica-mi.
- Nu.
- De ce?
- Pentru ca sunt egoista si nu inteleg

wish right now...

- Ai venit singura?
- Da!
- Si ce cauti aici?
- Fericire...
- Si, ai sa o gasesti?
- Nu, dar maine plec.

Da, sunt naiva. Si?

Adormeam seara cu gandul: "ce conteaza, lui ii pasa." Si da, m-a convins ca e diferit.
Si nu, macar nu i-am zis cuvântul cu "i". Nu i l-am zis. Nu mi l-a zis. Nu avea cand.
Macar in privinta asta nu m-a mintit. Si da, imi musc seara buzele si nu pot adormi.
Si ma abtin... dar tot plang pana la urma.
De ce persoanele dau asa usor cu piciorul, iar eu ma atasez cu disperare de ele?
Sunt o proasta. Fiecare cuvant pe care-l cred a devenit o auto-mutilare, totusi sunt naiva si proasta. Si cred tot mai multe cuvinte si dupa ma plang si ma intreb cum de-am crezut. Si cum de pot fi atat de naiva.

Asa, inventati! Inventati! aruncati in mine cu minciuni dragalase!
Cine sa va mai inteleaga... cu siguranta nu eu. Prostanaca ce esti! ti-o spun a mia oara!
Inceteaza sa crezi!

If I ain't got you

Asta cand s-a mai intamplat?
Sa... sa ce?
Nici nu stiu ce simt acum...
Furie, uimire, emotie, fericire...
Simt ca sunt iar naiva.
Nu te iubesc, bineinteles ca nu.
Dar te vreau.
E iremediabil. Prosteste.

Nu e ok

Se cam plictisea pentru ca era singura in casa asta mica, asa ca s-a gandit sa faca o baie. Parea o idee buna pe atunci. S-a dezbracat, s-a privit putin in oglinda asa cum obisnuia, si s-a cufundat in baia plina cu apa. A incercat sa planga dar nu i-a reusit pentru ca nu mai facuse asta de mult timp si ii era greu. Nu mai stia cum e sa planga, stia doar sa tina toate sentimentele ascunse undeva adanc, si nu era bine, simtea ca nu e bine. Si-a bagat capul in apa fierbinte si a inceput sa se gandeasca la o poveste de mult uitata, ingropata printre amintiri. Incepuse sa se faca ceata si ea cadea parca intr-o prapastie neagra. Intr-o clipa toata viata i-a trecut prin fata ochilor. Viata ei nu fusese urata, dar nici roz iar firul s-a intrerupt. A deschis ochii. Se hotarase si povestea nu se terminase inca.

Nu suntem ok, dar o voi ingropa si pe asta tot undeva adanc

Childhood memories

Departe de mine vremea cand singura mea grija era sa am suficiente papusi ca sa pot concura cu prietenele mele, vremea cand scriam cantece(care in mintea mea aveau sa devina super hituri) cu toate ca fiecare vers era dintr-o cu totul alta poveste, dar macar rimau. Era asa usor atunci. Nu ca acum as trece prin cele mai mari greutati ale vietii mele, nu am ajuns acolo(inca), doar ca mi-e dor de perioada in care nu imi era frica sa plang in fata oricui, fara sa simt ca imi arat slabiciunile cele mai mari si mai ascunse, fara sa cred ca nu am pic de mandrie. Nu ma temeam sa risc pentru ce voiam, chiar daca dorinta mea era sa ma sui intr-un copac sa imi iau cirese.
Dar, atat eu, cat si persoanele alaturi de care am copilarit, ne-am schimbat, bineinteles. Acum...
... Purtam masti de teama ca cineva o sa ne vada adevaratul chip si o sa ne respinga, ajungem sa avem cate o masca pentru fiecare zi, pentru fiecare loc.
Si uite asa ne trezim intr-o dimineata ca nu stim ce masca ar trebui sa purtam astazi, si realizam ca ne-am pierdut personalitatea undeva pe drum, undeva intre acele jocuri nevinovate de copii, intre atatea vise si dorinte cu Feti-Frumosi sau Ilene Cosanzene care nu s-au indeplinit, printre persoane care, atunci cand am lasat garda jos si am aratat cine suntem, ne-au ranit. Toate aceste indicatoare ne-au adus pe traseul asta atat de gresit.
Dar, haideti sa incercam sa ne deschidem ochii si sufletul, sa ne regasim. Ce spuneti, prieteni?

Sweet Bad dream

Ma aflu intr-o camera in care nu am mai fost. Pana acum. Il zaresc langa mine. Mainile noastre sunt foarte apropiate, parca mai au putin si striga ca vor sa se uneasca. Ma uit mai bine la el, pentru a-i analiza fiecare particica a fetei, obrajii lui se contracta. Imi zambeste. Vreau sa ma uit in ochii lui, macar pentru ultima data. Dar ceva ma impiedica, ochii sai sunt acoperiti.Totul e confuz. Ma atinge. Sunt aceleasi maini care mi-au mangaiat fata in atatea seri. Ma ia in brate. E acelasi trup, in jurul caruia ma simteam atat de protejata. Imi zambeste. Acelasi zambet care imi incalzea fiecare minut al existentei atunci cand eram cu el, sau chiar si atunci cand nu eram. Si buzele lui, imi lipsea atingerea lor atat de tare.
In sfarsit, ochii ii sunt descoperiti. Ma priveste. Nu e aceeasi privire, ma uit in ochii lui, si chiar daca toate partile corpului sau imi arata ca ma iubeste, ochii lui nu arata acelasi lucru. Sa nu fie el? Dar, totul este la fel, doar ochii aia... ma privesc cu ura. Incep sa plang.

Cateva secunde mai tarziu, ma aflu in asternuturile mele, in camera mea. Fusese doar un vis. Dar ceva din acel vis este, de fapt, o realitate... EL nu mai are ochi pentru mine.